1. Când ți-ai descoperit direcția către arte  și la confluența căror idei faci ceea ce faci?

Cred că de mică mi-a plăcut să desenez. Îmi aduc aminte faptul că încă din clasa a V-a, una dintre materiile mele preferate era desenul, când doamna profesoară ne dădea o temă, eu făceam în loc de un singur desen, trei sau chiar patru. Chiar dacă desenele mele erau mult mai bune decât ale colegilor, primeam o notă mică, de obicei opt. Apoi, în clasa a VIII-a, m-am înscris la Palatul Copiilor la cursul de pictură, unde domnul profesor Vieru Valerică, care preda la acel moment, m-a întrebat la ce liceu vreau sa merg și i-am spus că la unul economic, cu profil de gastronomie. La acea vreme, mă visam bucătar, dar se pare că soarta pentru mine pregatise alt viitor pentru că domnul profesor Vieru mi-a spus că trebuie să merg la Liceul de Artă. Astfel, am mers împreună acolo, unde am fost supusă unui test rapid de desen și s-a dovedit că eram chiar mai bună decât copiii care erau prezenți la ora respectivă de atelier. Așa am reușit, cu ajutorul domnului profesor, să încep pregătirea gratuită pentru admiterea la Liceul de Artă din Craiova. Am ajuns să termin o facultate de profil, urmată de un masterat în domeniul artei.

Prin lucrările pe care le fac, ating subiecte care mă apasă atât pe mine cât și pe cei din jurul meu. Chiar dacă nu consider că fac parte dintr-un curent artistic, eu creez pentru că așa simt, pentru că așa îmi transpun trăirile și gândurile.

2. Artistă și mamă – cum reușești să le îmbini? Ambele necesită timp și dedicare.

Este adevărat, să fii mamă și artistă chiar necesită foarte mult timp și consider că a fost destul de greu să le îmbin. Acum, că cei trei au crescut, am timp și pentru mine. Am revenit treptat după o pauză destul de lungă și acum voi putea creea la capacitate maximă.

3. Cum a început colaborarea pentru expoziția Lockout Stereotypes? Ai mai colaborat cu asociația Ames și cu Andreea Căpitănescu, curatoarea expoziției?

Până în prezent nu am mai colaborat nici cu Andreea Capitanescu, nici cu asociația Ames. Totul a început cu un simplu apel telefonic în legătură cu posibilitatea de a aplica pentru această expoziție. În urma selecției, am fost acceptată și m-am bucurat că am luat această decizie de a mă înscrie.

4. Lucrarea te comunică într-un mod atât de  viu cu vizitatorii. Care este esența acestui santa sangre al instalației? Ce te-a inspirat? Spune-ne ceva din procesul nevăzut al lucrării.

Mă preocupă întotdeauna să știu că vizitatorul poate să interacționeze cu lucrările mele pentru a creea o legătură și să transmit privitorului, consumatorului de artă, sentimentele și mesajul transpuse în lucrare.

De foarte mult timp aveam această idee întipărită în minte, cum că toți suntem la fel, indiferent de aspectul exterior, însă nu găsisem ocazia potrivită de a o realiza. Această idee este într-o continuă evoluție și îmi doresc să o port cât mai departe. Dacă dăm la o parte tot ceea ce ne face să fim diferiți, tot acest ambalaj/pielea care susține tot ce este în interiorul nostru, găsim o întreagă rețea de vase sangvine care ne menține în viață. Acest lichid care curge prin ele este cel care ne unește, prin faptul că nu ține cont de aspect, rasă, etnie, orientare sexuală, religioasă etc. Spre exemplu, atunci când este nevoie de o transfuzie de sânge, nu contează cine este donatorul, ce meserie sau etie are. Culoarea lui este aceeași indiferent dacă pielea sa este albă sau neagră.

5. Lucrările expoziției sunt diverse, însă au aceeași voce. Care este ea? Cum ți s-a părut colaborarea cu celelalte artiste și mai ales, care este punctul comun cu Margaret Abeshu?

Mă bucur tare mult că una dintre lucrările mele face parte din cadrul acestei expoziții și că am avut ocazia să-mi expun ideea. Indiferent de gen, naționalitate, orientare, la interior suntem la fel pentru că în venele noastre curge același lichid roșu.

Lucrările expoziției chiar dacă sunt diferite, au o legătură puternică prin faptul că sunt create de femei, care s-au confruntat cu discriminarea din mai multe privințe. Fie pentru că sunt de acest gen, că au o etnie diferită de ceea ce este acceptat în societate, că au un anumit aspect sau că au o altă orientare sexuală.

6. Dacă te simți confortabilă cu asta, aș vrea să mai spargem o bucățică din tăcere. Poți să ne dai un exemplu când ai fost discriminată pe plan profesional sau personal atât pe criterii de etnie, cât și de gen? Cum ai făcut față? Practic, expoziția țintește să combată astfel de mentalități toxice de discriminare.

Oh, sunt multe situații în care am fost și sunt în continuare discriminată.

În primul rând, prin prisma faptului că aparțin unei alte etnii, apoi faptul că sunt femeie. Cu toate acestea, cel mai rău doare acel tip de discriminare când cei de aceeași etnie nu te acceptă pe motiv că petrec prea mult timp cu românii –  ca și cum aș fi renunțat la rădăcinile mele. Apoi, când românii îți spun că nu ai ce căuta printre ei și să te duci unde îți este locul.

Prima dată când am experimentat ce înseamnă să fii discriminat a fost în liceu, încă din prima zi. Am încercat să ignor și să trec peste, muncind foarte mult pentru a dovedi că sunt mai bună decât ei, mai ales mai bună decât băiatul care m-a insultat și care până la urmă mi-a fost coleg în toți anii de liceu.

Au fost momente în care la muncă, eu fiind profesoară de Studiul desenului în cadrul unui liceu de specialitate din București, intram în cancelarie și se lăsa liniștea. Prin muncă și respect le-am demonstrat faptul că sunt o persoană integră. A trebuit să muncesc de două ori mai mult pentru a reuși să mă impun și să fiu respectată ca atare.

7. Poate arta sa schimbe lumea în mai bine?

Da, cu siguranță arta poate schimba lumea în mai bine, chiar dacă în ziua de azi este mai greu.

8. Expoziția se mai poate vizita până pe 25 iulie la Muzeul de Artă din Ploiești. Există un set de chei pe care trebuie să îl dețină vizitatorii pentru a privi lucrarea ta, cât și expoziția în sine mai în profunzime?

Să zicem că da. În primul rând, vizitatorul ar trebui să se transpună în pielea altcuiva și să înțeleagă faptul că acea persoană este la fel ca el. Apoi să încerce să se dezbrace, ipotetic vorbind, de tot ce are pe el, inclusiv de piele și de mușchi, și să descopere o inimă care pompează 24/24, sângele de culoare roșie, ce se regăsește la fiecare om, indiferent de aspectul său fizic, de apartenența etnică, religioasă, sexuală, politică etc. Ar trebui să își ia un moment și să realizeze că sângele nu ține cont de toate cele enumerate mai sus.